OECD Multilingual Summaries

Health at a Glance: Europe 2012

Summary in Romanian

REZUMAT

În ultimele decenii țările europene au realizat progrese majore în ceea ce privește sănătatea populației. Speranța de viață la naștere în statele membre ale Uniunii Europene (UE) a crescut cu peste șase ani față de 1980, atingând 79 de ani în 2010, iar mortalitatea prematură a scăzut semnificativ. Se poate estima că peste trei sferturi din acești ani de viață vor fi petrecuți fără limitări ale activității. Creșterea speranței de viață poate fi explicată prin îmbunătățirea condițiilor de viață și de muncă și a anumitor comportamente legate de sănătate, dar accesul mai bun la asistență și calitatea asistenței au, de asemenea, un mare merit, astfel cum demonstrează, de exemplu, reducerea semnificativă a ratelor mortalității în urma unui atac de cord sau a unui accident vascular.

Multe îmbunătățiri în domeniul sănătății au avut costuri financiare considerabile. Până în 2009, cheltuielile pentru sănătate din țările europene au crescut într‑un ritm mai rapid decât restul economiei, iar sectorul sănătății a absorbit o proporție în creștere din produsul intern brut (PIB). În urma declanșării crizei economice și financiare în 2008, multe țări europene și‑au redus cheltuielile pentru sănătate în contextul eforturilor generale de a controla deficitele bugetare mari și creșterea ponderii datoriei în PIB. Deși aceste reduceri erau probabil de neevitat, anumite măsuri au impact asupra obiectivelor fundamentale ale sistemelor de sănătate. Prin urmare, monitorizarea continuă a datelor și indicatorilor privind sănătatea și sistemele de sănătate este importantă; ea oferă informații privind impactul potențial pe termen scurt și lung al evoluției circumstanțelor economice și politicilor de sănătate asupra accesului la asistența medicală, asupra calității și a rezultatelor în domeniul sănătății.

Această a doua ediție a publicației "Sănătatea pe scurt: Europa" prezintă cele mai recente date comparabile pentru indicatori selecționați ai sănătății și ai sistemelor de sănătate din 35 de țări europene – cele 27 de state membre ale Uniunii Europene, cinci țări candidate și trei țări AELS – până în 2010. Alegerea indicatorilor s‑a bazat pe lista indicatorilor de sănătate la nivelul Comunității Europene (ECHI), care a fost elaborată de Comisia Europeană pentru a orienta dezvoltarea și raportarea statisticilor de sănătate. În plus, publicația oferă informații detaliate privind tendințele cheltuielilor și finanțării din sectorul sănătății, utilizând rezultate ale chestionarului anual comun privind conturile de sănătate realizat de OCDE, Eurostat și OMS. De asemenea, ea include un nou capitol privind calitatea asistenței medicale, care reflectă progresele realizate în contextul proiectului OCDE privind indicatorii calității asistenței medicale. Datele prezentate provin în principal din statisticile naționale oficiale, colectate în mod individual sau comun de OCDE, Eurostat sau OMS Europa, precum și din anchete multinaționale precum studiul privind comportamentul legat de sănătate al copiilor de vârstă școlară [Health Behaviour in School‑Aged Children (HBSC)].

"Sănătatea pe scurt: Europa 2012" prezintă tendințele în timp și variațiile din țările europene în funcție de cinci mari teme: 1) starea de sănătate a populației; 2) factori de risc pentru sănătate; 3) resurse și activități ale sistemelor de asistență medicală; 4) calitatea asistenței pentru afecțiunile cronice și acute și 5) cheltuielile și sursele de finanțare pentru sănătate. Publicația oferă unele explicații pentru aceste variații, oferind o bază pentru continuarea cercetării și a analizei în scopul de a înțelege mai bine cauzele care stau la baza acestor variații și de a elabora opțiuni de politică pentru reducerea decalajelor față de țările care obțin cele mai bune rezultate. Mulți indicatori oferă o defalcare în funcție de sex și vârstă pentru fiecare țară, iar diferiți indicatori includ încă o defalcare în funcție de nivelurile de venit sau educație. Acești indicatori arată că variațiile în interiorul unei țări în funcție de regiunile subnaționale, grupurile socioeconomice sau etnice/rasiale pot fi la fel de mari ca cele dintre țări.

• Speranța de viață la naștere în statele membre ale UE a crescut cu peste 6 ani între 1980 și 2010. În medie, speranța de viață la naștere din Uniunea Europeană pentru perioada de trei ani 2008 10 a fost de 75,3 ani pentru bărbați și 81,7 ani pentru femei. Franța a înregistrat cea mai ridicată speranță de viață pentru femei (85 de ani), iar Suedia pentru bărbați (79,4 ani). Cea mai scăzută speranță de viață la naștere din UE s‑a înregistrat în Bulgaria și România pentru femei (77,3 ani), și în Lituania pentru bărbați (67,3 ani). Decalajul dintre statele membre ale UE cu cea mai mare și cele cu cea mai mică speranță de viață la naștere este de aproximativ 8 ani pentru femei și 12 ani pentru bărbați (figura 1.1.1).
• În medie, în Uniunea Europeană, speranța de viață sănătoasă (SVS) la naștere, definită ca numărul de ani de viață fără limitări ale activității, a fost de 62,2 ani pentru femei și 61 de ani pentru bărbați în perioada 2008‑10. În această privință, decalajul dintre femei și bărbați este mult mai mic decât în cazul speranței de viață, reflectând faptul că o proporție mai mare din viața femeilor este petrecută cu limitări ale activității. În perioada 2008‑10, cea mai ridicată SVS la naștere s‑a înregistrat în Malta pentru femei și în Suedia pentru bărbați, iar cea mai scăzută în Republica Slovacă, atât pentru femei, cât și pentru bărbați (figura 1.1.1).
• Speranța de viață la 65 de ani a crescut substanțial în țările europene, cu o medie de 16,5 ani pentru bărbați și 20,1 ani pentru femei în Uniunea Europeană în perioada 2008‑10. La fel ca în cazul speranței de viață la naștere, în Franța s‑a înregistrat cea mai ridicată speranță de viață la 65 de ani pentru femei (23,2 ani), dar și pentru bărbați (18,7 ani). Cea mai scăzută speranță de viață la 65 de ani din Uniunea Europeană s a înregistrat în Bulgaria pentru femei (16,9 ani), și în Letonia pentru bărbați (13,2 ani) (figura 1.2.1.).
• Continuă să existe inegalități importante între grupurile socioeconomice în ceea ce privește speranța de viață. Atât pentru femei, cât și pentru bărbați, persoanele cu nivel de educație ridicat au o speranță de viață mai ridicată; de exemplu, în Republica Cehă bărbații de 65 de ani cu un nivel ridicat de educație au șanse de a trăi cu șapte ani mai mult decât bărbații cu aceeași vârstă dar cu un nivel scăzut de educație (figura 1.2.3).
• Este dificil să se estimeze contribuția relativă a numeroșilor factori de natură medicală și nemedicală care ar putea afecta variațiile speranței de viață de la o țară la alta. Veniturile naționale mai ridicate sunt, în general, asociate cu o speranță de viață (sănătoasă) mai mare, deși această relație este mai puțin pronunțată în cazul celor mai mari niveluri de venit, sugerând un „beneficiu descrescător” (figura 1.1.2).
• Bolile cronice precum diabetul, astmul și demența au o prevalență în creștere, care se poate explica fie prin îmbunătățirea diagnosticării, fie prin creșterea numărului efectiv de cazuri de boală. În 2011, peste 6% dintre persoanele cu vârste între 20 și 79 de ani din Uniunea Europeană, altfel spus 30 de milioane de oameni, aveau diabet (figura 1.14.1). Pentru multe state membre ale UE, ameliorarea gestionării bolilor cronice a devenit o prioritate a politicii sănătății.

• În majoritatea țărilor europene s‑a obținut o reducere a consumului de tutun datorită campaniilor de sensibilizare publică, a interzicerii publicității și a creșterii impozitării. Procentul de adulți care fumează zilnic este sub 15% în Suedia și în Islanda, față de 30% în 1980. La cealaltă extremitate, peste 30% dintre adulții din Grecia fumează zilnic. Procentul de fumători continuă să fie ridicat în Bulgaria, Irlanda și Letonia (figura 2.5.1).
• De asemenea, consumul de alcool a scăzut în multe țări europene. Reducerea publicității, restricțiile de vânzare și impozitarea s‑au dovedit a fi măsuri eficace. Țări tradițional producătoare de vin, precum Franța, Italia și Spania au înregistrat o scădere substanțială a consumului de alcool pe cap de locuitor din anul 1980. Consumul de alcool pe adult a crescut semnificativ în anumite țări, printre care Cipru, Finlanda și Irlanda (figura 2.6.1).
• În Uniunea Europeană, 52% din populația adultă este în prezent supraponderală, iar din această proporție 17% suferă de obezitate. La nivel național, prevalența excesului de greutate și a obezității depășește 50% în 18 dintre cele 27 de state membre ale UE. Aceste niveluri sunt mult mai reduse în Franța, Italia și Elveția, deși ele sunt în creștere și în aceste țări. Frecvența obezității – care prezintă riscuri mai mari pentru sănătate decât excesul de greutate – variază de la 8% în România și în Elveția la peste 25% în Ungaria și în Regatul Unit (figura 2.7.1). Rata obezității s‑a dublat față de 1990 în multe țări europene (figura 2.7.2). Obezitatea în creștere a afectat toate grupurile de populație, într‑o măsură variabilă. Obezitatea tinde să fie mai răspândită în cadrul grupurilor sociale dezavantajate, în special pentru femei.

• Asigurarea unui acces adecvat la asistența medicală este un obiectiv politic fundamental în toate statele membre ale UE. Pentru aceasta este necesar, printre altele, un număr adecvat de furnizori de asistență medicală, acolo unde aceștia sunt necesari pentru a satisface necesitățile populației. În multe țări europene există preocupări în legătură cu deficitele de medici și de asistenți medicali, deși este posibil ca recentele reduceri ale cheltuielilor publice pentru sănătate din anumite țări să fi determinat o scădere cel puțin temporară a cererii.
• Din 2000, numărul de medici pe locuitor a crescut în aproape toate statele membre ale UE. În medie, pe teritoriul Uniunii Europene numărul medicilor a crescut de la 2,9 medici pentru 1 000 de locuitori în anul 2000 la 3,4 medici în anul 2010. Creșterea a fost deosebit de rapidă în Grecia și în Regatul Unit (figura 3.1.1).
• În aproape toate țările, raportul dintre numărul de medici generaliști și cel de medici specialiști s a modificat, în prezent existând mai mulți specialiști (figura 3.1.2). Acest lucru se poate explica prin scăderea interesului pentru practicarea „medicinei de familie” tradiționale, împreună cu o creștere a diferenței de remunerare dintre generaliști și specialiști. În multe țări, creșterea lentă sau reducerea numărului de generaliști a reprezentat un motiv de îngrijorare în legătură cu accesul la asistența de bază pentru anumite grupuri de populație.
• De asemenea, există preocupări în legătură cu posibile deficite de asistenți medicali, care s‑ar putea intensifica în viitor în măsura în care cererea de asistenți continuă să crească, iar îmbătrânirea generației „baby‑boom” (generația născută în cursul exploziei demografice postbelice) declanșează un val de pensionări în rândul asistenților. În cursul ultimului deceniu, numărul de asistenți medicali pe locuitor a crescut în aproape toate statele membre ale UE (figura 3.3.1). Creșterea a fost mare în mod special în Danemarca, Franța, Portugalia și Spania. Cu toate acestea, recent a existat o reducere a numărului de asistenți medicali din anumite țări care au fost cel mai puternic afectate de criza economică. În Estonia, numărul de asistenți medicali a crescut până în 2008, dar de atunci este în descreștere, cu o reducere de la 6,4 pentru 1 000 de locuitori în 2008 la 6,1 în 2010.

• În toate țările europene au existat progrese privind tratarea afecțiunilor care pot provoca moartea, precum atacul de cord, accidentele cardiovasculare și cancerul. Ratele mortalității după spitalizarea în urma unui atac de cord (infarct acut miocardic) s au redus cu aproape 50% între 2000 și 2009 (figura 4.3.3), iar pentru accidentele cardiovasculare cu peste 20% (figura 4.4.3). Aceste progrese reflectă ameliorarea asistenței medicale pentru afecțiunile acute și un acces mai larg la unitățile dedicate accidentelor cardiovasculare în țări precum Danemarca și Suedia.
• De asemenea, ratele de supraviețuire pentru diferite tipuri de cancer s‑au îmbunătățit în majoritatea țărilor, ca urmare a detectării mai rapide și a eficacității crescute a tratamentelor (figurile 4.7.2 și 4.8.2). În timp ce ratele de supraviețuire în cazurile de cancer mamar rămân sub 80% în Republica Cehă și în Slovenia, ele au crescut cu peste 10 puncte procentuale între 1997‑2002 și 2004‑09. De asemenea, aceste două țări au înregistrat și creșteri semnificative ale ratelor de supraviețuire pentru cancerul colorectal (figura 4.9.2).
• Calitatea asistenței este mai greu de monitorizat în sectorul asistenței medicale primare, deoarece în majoritatea țărilor există mai puține date decât pentru sectorul spitalicesc. Spitalizările care ar fi putut fi evitate sunt frecvent utilizate drept indicator fie pentru problemele de acces la asistența medicală primară, fie pentru calitatea și continuitatea asistenței. Există un consens general cu privire la faptul că astmul și diabetul ar trebui să fie în general tratate prin intervenții medicale primare, pentru a evita agravarea și o spitalizare costisitoare. Deși spitalizările pentru astm sunt scăzute în anumite țări, ele sunt mult mai ridicate în altele, precum Republica Slovacă (figura 4.1.1). În toate țările europene, există prea multe spitalizări pentru diabetul necontrolat (figura 4.2.1).

• Creșterea cheltuielilor pentru sănătate pe cap de locuitor a încetinit sau a scăzut în termeni reali în 2010 în aproape toate țările europene, inversând tendința de creștere constantă. Cheltuielile începuseră deja să scadă în 2009 în țările cel mai puternic afectate de criza economică (de ex. Estonia și Islanda), dar acest lucru a fost urmat de reduceri mai mari în 2010, ca urmare a creșterii presiunilor bugetare și a ponderii datoriei în PIB. În medie, cheltuielile pentru sănătate pe cap de locuitor din UE au crescut cu 4,6% pe an în termeni reali între 2000 și 2009, dar au scăzut cu 0,6% în 2010 (figura 5.2.2).
• Reducerile cheltuielilor publice pentru sănătate s‑au realizat printr‑o serie de măsuri, printre care micșorarea salariilor și/sau a nivelului de ocupare a forței de muncă, creșterea plăților directe de către gospodării pentru anumite servicii și produse farmaceutice sau impunerea unor constrângeri bugetare stricte asupra spitalelor. De asemenea, s‑a urmărit creșterea eficienței prin fuziunea unor spitale sau accelerarea trecerii de la spitalizări la tratamentul ambulatoriu și la chirurgia ambulatorie.
• Ca rezultat al creșterii negative a cheltuielilor pentru sănătate în 2010, procentul din PIB dedicat sănătății a rămas neschimbat sau a scăzut ușor în multe state membre ale UE. În 2010, statele membre ale UE au dedicat în medie un procent de 9,0% (neponderat) din PIB ul lor cheltuielilor pentru sănătate (figura 5.3.1), o creștere semnificativă față de procentul de 7,3% din 2000, dar o ușoară scădere față de valoarea maximă de 9,2% din 2009.
• În 2010 cea mai mare proporție din PIB a fost alocată sănătății de Țările de Jos (12%), urmate de Franța și Germania (11,6% pentru ambele). În privința cheltuielilor pentru sănătate pe cap de locuitor, Țările de Jos (3 890 EUR), Luxemburg (3 607 EUR) și Danemarca (3 439 EUR) au înregistrat nivelurile cele mai ridicate dintre statele membre ale UE. Acestea au fost urmate de Austria, Franța și Germania, cu peste 3 000 EUR pe cap de locuitor. Bulgaria și România au fost țările cu cel mai scăzut nivel al cheltuielilor, și anume circa 700 EUR.
• Sectorul public este principala sursă de finanțare a sănătății în toate țările europene cu excepția Ciprului (figura 5.6.1). În 2010, în statele membre ale UE au fost finanțate public în medie aproape trei sferturi (73%) din totalul cheltuielilor pentru sănătate. Finanțarea publică a reprezentat peste 80% în Țările de Jos, țările nordice (cu excepția Finlandei), Luxemburg, Republica Cehă, Regatul Unit și România. Cele mai mici proporții s‑au înregistrat în Cipru (43%) și în Bulgaria, Grecia și Letonia (55 60%).
• În unele țări criza economică a afectat raportul dintre finanțarea publică și cea privată a sănătății. Cheltuielile publice pentru anumite produse și servicii au fost reduse, fiind frecvent însoțite de creșteri ale nivelului plăților directe de către gospodării. În Irlanda, proporția finanțării publice a cheltuielilor pentru sănătate a scăzut cu aproape 6 puncte procentuale între 2008 și 2010, ea fiind în prezent de 70%, în timp ce proporția plăților directe de către gospodării a crescut. De asemenea, au existat reduceri importante în Bulgaria și în Republica Slovacă.
• După finanțarea publică, în majoritatea țărilor principala sursă de finanțare a cheltuielilor pentru sănătate este reprezentată de plățile directe. Finanțarea din asigurările private de sănătate are un rol semnificativ doar în câteva țări. În 2010, proporția plăților directe a fost cea mai ridicată în Cipru (49%), Bulgaria (43%) și Grecia (38%). Ea a fost cea mai scăzută în Țările de Jos (6%), Franța (7%) și Regatul Unit (9%). Această proporție a crescut în ultimul deceniu în aproximativ o jumătate dintre statele membre ale UE și mai ales în Bulgaria, Cipru, Malta și Republica Slovacă (figura 5.6.3).
• Criza economică și constrângerile bugetare în creștere au creat presiuni suplimentare asupra sistemelor de sănătate din multe țări europene. Mai multe dintre țările cel mai puternic afectate de criză au luat o serie de măsuri de reducere a cheltuielilor publice pentru sănătate. Va fi important să se monitorizeze îndeaproape impactul pe termen scurt și lung al acestor măsuri asupra asigurării calității și a accesului adecvat la asistență, obiective fundamentale ale sistemelor de sănătate din țările europene.